Niște idioți

Iar a venit președintele să ne facă idioți. Nu cu cuvintele astea, dar cu manipularea lui ieftină pe care ar trebui s-o înghițim iar. “Nu e dictator dacă fiecare poate să-l înjure”. Nu de asta e dictator, ci pentru că voința unui singur om se îndelinește și la Parlament și la Guvern, și la procuratură, chiar și la jandarmii care au participat la încercarea de manipulare din Piața Universității. Ce dacă putem să-l înjurăm când lui nu-i pasă, și ne arată asta foarte direct? Chiar el a spus ca nu trebuie să schimbe nimic la el.

Cel mai penibil mi s-a părut însă argumentul legat de voința poporului. El a spus că dacă partidele le pasă de acest lucru, referitor la demisia președintelui și a guvernului, să le pese de voința poporului și legat de rezultatul referendumului cu o singura cameră și 300 de parlamentari. Poate să pară corect acest lucru, dar de fapt el a recunoscut indirect că poporul îl vrea plecat, dar cum partidele n-au respectat atunci voința poporului, nici el n-o respectă acum. La fel de bine putea să zică: “Opoziția îmi cere demisia, eu le spun: cine zice ăla e”.

O altă cretinătate pe care a rostit-o a fost cu PDL, că dacă îl conducea el, era condus mai bine. Ce argument tâmpit e ăsta? Poate că atâta poți, nea marinare. Oricum efectul de “Boc e un prost” s-a resimțit chiar și așa. Dar cum rămâne cu toate întâlnirile președintelui cu parlamentarii PDL, cu șefii filialelor, în preziua votului pentru conducere, și așa mai departe, toate pot fi șterse cu buretele, prin acest argument cretin?

Trebuie să remarc și tonul plângăcios pe care l-a avut cu o zi înainte la investirea trădătorului de externe. Ministrului, vreau să zic. Mai avea puțin și izbucnea în plâns: “Rușine, Crin Antonescu, pentru că ești un extraterestru venit să ne colonizeze”. Iar exprimarea lui “intervenție cu românii” mi s-a părut atunci ceva atât de hilar… omul trebuie să se caute, asta e sigur. Să plece în străinătate vreo 2-3 ani să se facă bine.

Boc însă a ținut ieri să arate că, într-adevăr, avem nevoie de Băsescu, și la Guvern și la PDL, că el este depășit de situație. Nu prin vorbe, ci prin fapte. S-a dus la înzăpezire și a cerut lopata ca să dea și el un pic, cu ministrul apărării. O scenă perfect idioată. L-ați văzut vreodată pe Obama făcând asta? Sau pe Putin sau măcar pe Sarkozy? De ce? Pentru că în fișa postului de prim-ministru, președinte și alte funcții înalte este să gândești, nu să dai cu sapa. Dar Boc, atâta poate, atâta face. În plus, este liniștit că Băsescu gândește pentru el!

Fără traseism politic

Percepția generală a oamenilor este că azi un singur om, președintele, dictează tot, iar Guvernul, și mai ales hulitul Parlament, sunt doar anexe ale voinței acestuia. Dar cum s-a ajuns aici? În primul rând Băsescu a pus premier pe cine a vrut el, în ciuda voinței majorității parlamentare. Dar unde este această majoritate acum? De ce nu luptă împotriva abuzurilor? Pentru că un număr important de parlamentari PSD și PNL au defectat și s-au alăturat puterii.

Așadar PSD, PNL și PC, care în urma alegerilor aveau undeva la 55-60% din numărul de parlamentari, au fost reduse în jur de 45%. Propaganda portocalie promovează ideea că s-a votat omul și nu partidul. Așa o fi? Dacă așa stau lucrurile de ce nu avem niciun parlamentar independent, ales ca atare? Oare oamenii nu votau candidatul PDL dacă ar fi vrut asta? Din cauza pervertirii votului oamenilor, suntem astâzi în situația dificilă, și economic, dar mai ales din punct de vedere al democrației.

Propunerea mea este ca traseiștii să-și piardă locul din parlament, odată cu schimbarea partidului. Dar nu vreau o lege găunoasă cum este în prezent cea care reglementează aleșii locali. Ei pierd locul numai dacă pleacă ei din partide. Dacă sunt dați afară, nu au nicio problemă. Vă amintesc cazul Simirad sau Onțanu. Au început să lingă la băsău, fără să-și dea demisia din PSD, partidul nu a putut face altceva decât să-i excludă, și ei au rămas și mutați și pe funcții. Traseiști în toată puterea cuvântului, dar cu acordul legii.

Ei ar trebui să piardă locul și dacă sunt dați afară. Iar locul să fie reocupat prin alegeri parțiale. Dacă acel om este un trădător, privit ca atare de oameni, aceștia vor vota noul candidat al partidului din care acesta a plecat. Dacă oamenii vor înțelege că partidul a făcut un abuz, iar acel parlamentar a susținut puncte de vedere corecte, împotriva partidului, atunci acesta va fi reales. Totul numai cu voința oamenilor. Astfel vom descuraja și trădarea, dar și abuzurile partidelor.

S-ar putea motiva că vor fi multe astfel de alegeri parțiale, ceea ce costă. Presupunem că ar fi, dar nu ar trebui ca acesta să fie criteriul pentru a face ce este corect. Până la urmă nu mai facem nicio alegere, că dictatura este foarte ieftină. Asta și vrea și Băsescu acuma. Eventual să facem alegeri când ieșim din criză, până atunci să stea Boc și Udrea.

Dincolo de ură

Ura este un sentiment foarte statornic, un sentiment pe care poți să te bizui, un sentiment care îți dă putere, și uneori chiar direcție. Și iubirea îți poate da forță, încredere și direcție, dar rareori este un sentiment statornic. De la iubire te aștepți mereu la foarte multe și poți fi dezamăgit, chiar brutal, iar iubirea se transformă, se schimonosește și devine ură.

Eu sunt o fire mai bolnăviciosă, mai ales în privința bolilor din sezonul rece. Mereu am nasul înfundat, tușesc, mă doare gâtul. După cât am urlat la Cotroceni, la mitingul USL, dar mai ales cu studenții, în marș și în Piață, ar fi trebuit să nu mai pot vorbi o lună. Dimpotrivă, mă simt excelent. Diminuarea frustrărilor pe care le am, pentru că mii și mii de oameni din toată țara gândesc și simt ca mine, îmi dă putere. Până acum mă simțeam singur într-o lume căreia nu-i păsa.

Sunt convins că mulți dintre cei care îl înjură acum pe marinar l-au iubit în 2004, unii chiar în 2009, au văzut în el o lumină care ne va scăpa de corupție, de nepotisme, de statul mult prea social și chiar care va asigura libera exprimare și independența presei. Un sprijin pentru oamenii care muncesc, pentru partea activă a societății. Speranțele erau ridicate și cu fiecare țărănie, tigănie și prostie făcută, oamenii au devenit mai întâi dezamăgiți, iar apoi au început să urască.

Deși, aveam numai 18 ani și nici n-am putut vota când Băsescu a făcut primul pas la Primăria Capitalei, încercam să-mi conving mama și bunicii să nu-l voteze pe Băsescu, ci pe Oprescu. Îmi aduc aminte că le spuneam mereu: cum să alegeți un marinar împotriva unui medic, nu sunteți în firea voastră. Doar bunicul m-a ascultat, nici pe el nu l-a păcălit marinarul niciodată. Eu nu mă pricep foarte bine la caracterul oamenilor, dar sunt foarte mândru că s-a dovedit că am avut dreptate. Din păcate.

Redevenind lucid, îmi dau seama însă că actuala putere va fi pica într-o zi. Poate chiar viitoarea putere nu va uita, iar Băsescu și ai lui vor fi judecați. Și am de gând să protestez individual la Cotroceniul lui Antonescu până când Băsescu va fi închis. Dar apoi, după ce eu și mulți ne vom satisface ura, rămâne o țară și o societate de reconstruit, numai jumătate din drum va fi parcurs. De aceea, în zilele viitoare voi prezenta câteva măsuri simple în domeniile cheie.

Începutul sfârșitului (3)

Am fost ieri la mitingul organizat de USL la Arcul de Triumf. N-am asistat la prea multe manifestații de partid, dar am văzut ieri ceva deosebit. Pentru prima oară, toți oamenii de acolo erau sincer încrâncenați împotriva actualei puteri. Nu știu în ce măsură credeau că Antonescu, Ponta și USL sunt cu adevărat soluția, dar erau extrem de sinceri împotriva puterii. Am stat de vorbă cu niște oameni veniți chiar din Rădăuți. Foarte determinați.

Chiar în timpul mitingul de la Arcul de Triumf, o parte dintre oameni au simțit nevoie să meargă la Piața Victoriei să strige un pic și la Boc, iar apoi o parte semnificativă de la miting li s-au alăturat și au mers împreună în Piața Universității. Acolo s-au strâns peste 10,000 de oameni, deoarece manifestanților obișnuiți li s-au alăturat și membri ai galeriilor de fotbal, veniți să demonstreze pașnic.

Actuala putere e paralizată de frică și aplică tot felul de măsuri bolșevice pentru a-i intimida oamenii. În primul rând, secretarul de stat de la MAI pe ordine publică s-a apucat să spună că în Piața Universității erau 1.500 de oameni, când se vedea clar la Antena 3 că piața e plină ochi, iar circulația era blocată. De asemenea, au zis că la Arcul de Triumf au fost 6-7000 de oameni, când pentru oricine se pricepe un pic și vede imaginile erau 15-20.000 de persoane. Mai mult, aseară iar au bătut și au arestat aiurea.

Oare cum se poate ca jandarmeria, o armă a MAI, instituție oficială, care are ca menire protecția populației, să devină așa un instrument odios al puterii. Sper că alături de Băsescu, Boc, Udrea, miniștri, parlamentari ai puterii, vor ajunge procesele și la comandanții jandarmilor, și chiar la fiecare dintre maimuțele proaste care au lovit aiurea oamenii. Orice ordine s-au primit, tot fiecare în parte a lovit oameni, ca niște brute. Încă o dată, jandarmii trebuiau să-i protejeze pe cei care protestau, nu urechile lui Boc și Băsescu.

După ieri, sunt sigur că protestele au intrat în faza în care vor continua până la căderea actualei puteri. Zilnic sunt manifestații în toată țara. Au început și protestele în marile capitale din Europa, în fața ambasadelor românești. De asemenea, au început și cererile de demisie a guvernului din partea unor personalități europene. Singurul lucru pe care mi-l doresc în această etapă este ca jandarmeria să dea șansa să protestăm pașnic și să nu fim nevoiți să ne apărăm drepturile prin violență.

Protestul și democrația

Din păcate, multă lume nu înțelege de ce este important să mergem la demonstrații. Cu tristețe recunosc că nici familia mea, nici mulți dintre prieteni, nu-și dau seama ce presupune democrația și ce înseamnă să-ți faci vocea auzită. Cei care nu sunt deloc mulțumiți de actualul regim, dar nici nu ies la proteste, spun că votul este singura manifestare a voinței, iar protestul public nu poate avea nicio finalitate.

Nimic nu este mai fals decât această ipoteză. Un vot la patru ani și restul tăcere presupune că ne alegem stăpâni. Ori democrația presupune un control constant și permanent ai aleșilor care sunt servanții societății, nu stăpânii ei. Așadar manifestarea continuă de voință trebuie să fie o regulă, pentru ca să-i putem ghida asupra dorințelor, problemelor și preocupărilor noastre. O putere fără contact cu societatea devine în scurt timp o dictatură, oricât ne-ar putea putea păcăli aparența unor instituții democratice.

O dată la patru ani nu putem transmite aleșilor diversele opțiuni pe care le avem. Putem dori mai multă protecție pentru mediu, sau dimpotrivă, mai multă industrie, mai multe drumuri sau mai multe căi ferate, un aeroport în plus și subvenții pentru agricultură. Mai multă protecție socială sau impozite mai mici. Pentru toate acestea trebuie manifestat, guvernanții trebuie să înțeleagă cât de important este pentru oameni transparența cheltuielilor publice sau a angajărilor în sectorul de stat.

În România se votează mai mult împotrivă, iar partidele vin cu programe maximale legate de toate planurile economice și sociale, care oricum seamănă mult între ele. Se minte mult, dar nu le putem cere să nu mai facă acest lucru, până când nu le arătăm cât de important este pentru noi să fie corecți și în campanie și la putere. Clasa politică este pe cât de democratică o obligă societatea. Nu ne putem aștepta, rațional, să nu le cerem nimic, iar ei sa facă totul.

Privind situația de fapt, 10.000 de oameni împrăștiați prin țară, protestând câteva zile, l-au făcut pe Băsescu să lingă unde scuipase – mă refer la doctorul Arafat, iar pe Boc să se bâlbâie, când este întrebat de demisie. Proteste cumva minore, față de ce s-ar putea face, i-au făcut să tremure pe oameni al căror tupeu a devenit legendar. Protestele au un efect și asupra opoziției actuale, să înțeleagă ce îi așteaptă dacă ne dezamăgesc. Și ar trebui să mai aibă un efect și asupra uriașului aparat represiv, care să devină necooperant la furtul de voturi care se pune la cale.

Începutul sfârșitului (2)

Ieri am petrecut o parte importantă din zi să-mi fac o mare pancardă de tip sandwich pentru ca mesajul meu să fie mai viguros. Pe o parte scrie “Băsescu în pușcărie”, iar pe cealaltă parte “Stop furtului din banul public!”. Îi mulțumesc foarte mult inginerului care m-a ajutat atât cu unelte cât mai ales cu priceperea lui. Mi-a plăcut foarte mult cum a ieșit și nu am făcut niciun secret din faptul că merg seara trecută la proteste.

Familia și prietenii m-au avertizat asupra riscurilor la care mă supun, având în vedere violențele jandarmilor din zilele trecute. Foarte multe filmulețe și mărturii asupra unor bătăi și batjocuri de către aceștia pe străzi, dar mai ales în dube și la secții. Cu atât mai mult că tot ce s-a întâmplat duminică a fost o manipulare care să justifice aceste acțiuni. Iar unii jandarmi au instincte animalice și intelect redus.

Am înțeles pericolul și, mi-era frică de abuzurile jandarmilor. Dar frica nu mă poate conduce, nu justifică lașitatea. Eu cred în democrație și nu pot să stau acasă să mă uit, în timp ce alții îmi apără drepturile. În plus trebuia să mă duc, cum am fost ieri și duminică, pentru că eu personal am ceva de transmis actualei puteri. Democrația presupune riscuri și uneori și sacrificii. Dacă nu suntem capabili să le acceptăm, atunci merităm dictatura.

Având în vedere riscurile însă, mi se pare inteligent să-ți iei măsuri de precauție. În loc să merg în Piață direct, mi-am luat pancarda, am fost în Regie și am mărșăluit cu studenții. Trebuie să spun că organizarea lor a fost la superlativ. Disciplinați, scandând mereu lozinci amuzante, fără trivialități, au parcurs fără incidente traseul până în Piață. Iar polițiștii și jandarmii nu au avut de ales decât să ne asigure drumul liniștit până acolo.

În final vreau să vă redau câteva din lozincile lor, pentru că mi s-au părut foarte inteligente: “Nu stați la balcoane / Că muriți de foame”, “Pentru națiune / Venim din sesiune”, “Băsescu să trăiască / Cu bursa studențească”, “Noi suntem studenți / Nu suntem violenți”, “Uniți, cu toți / Scăpăm țara de hoți”, “Blonda, chiorul și piticu / Să se ducă după Nicu”. La Ministerul Învățământului i-am întors spatele lui Funeriu și așa am scandat. Iar Piață s-a adăugat și “Cine sare / Vrea schimbare”.

Începutul sfârșitului (1)

Vineri seara eram la o piesă de teatru în centru. Un prieten mi-a dat mesaj că lumea se strânge la Cotroceni pentru un protest spontan. Abia am mai avut răbdare să se termine piesa și am plecat într-acolo. Era exact prilejul pe care îl așteptam ca să urlu ce am pe suflet împotriva actualei puteri. Nicio clipă nu m-am gândit că poate nu ar trebui să merg, poate o să ne salte jandarmii sau alte asemenea lucruri. Nevoia de a urla era prea mare.

Nu m-am dus pentru doctorul Arafat, pe care sunt departe de a-l diviniza, nu m-am dus pentru legea sănătății, care oricum am încredere că se va schimba de la anul, nici pentru salarii, nici pentru pensii, nici chiar pentru învățământ, deși sunt conștient că toate aceste lucruri sunt extrem de importante pentru o societate modernă, cum am dori să devenim…

Am mers la Cotroceni pentru că m-am săturat de jignirile pe care ni le aduce Băsescu. Cu tot ce spune, cu tot face, ne tratează ca pe niște idioți pe care îi poți minți și manipula după bunul plac. Nu vreau să pățească ceva fizic, nici psihic, doar vreau să fie umilit așa cum ne umilește el pe noi. Îl vreau în pușcărie. Îl vreau adunând gunoie de pe jos, sub paza gardienilor. Și asta m-am dus să urlu.

Le mulțumesc din inimă celor care s-au strâns acolo pentru că mi-au dat prilejul să fac acest lucru, pe care îl așteptam de mult. Le mulțumesc tuturor care s-au strâns în aceste zile pe străzi să protesteze, pentru că mi-au redat speranța în această țară. Speranță că românii vor spune, că s-au săturat să tacă, să le fie frică, să fie umiliți!

Pentru cei care nu stiu detalii legate de protestul de la Cotroceni, vă spun ca a fost unul extrem de civilizat, oamenii s-au strâns, au scandat, nu s-a produs niciun fel de altercație cu forțele de ordine. De partea cealaltă, jandarmii au pus niște gărdulețe de metal și s-au aliniat de partea cealaltă, fără căști, fără cagule, fără alte mijloace represive și nu au provocat, la rândul lor, pe nimeni. A fost un protest exemplar.

Mândria de a fi român?

Fiind recent ziua națională, o nouă temă a apărut prin toată media și anume mândria, sau nu, de a fi român. Deși poate să pară un pic patetică, abordarea acestei teme este un prilej de analiză a cine suntem și încotro mergem. Mândria de a fi român nu este despre fiecare dintre noi în parte, cum este religia – tu în inlăuntrul tău crezi sau nu – ci este despre cum îi percepem noi pe ceilalți, pe conaționalii noștri. Mai pe scurt, dacă avem o părere bună despre români, atunci vom fi mândri că facem parte din această națiune.

Fără să mă gândesc prea mult până acum, simțeam o mândrie puternică de a fi român. Dar cred că mă gândeam mai mult la românii pe care îi cunosc sau i-am cunoscut, bunicii mei, părinții mei, prietenii mei. Cumva poate și legat de strămoșii mei, chiar dacă sunt convins că istoria diferă semnificativ de ce am învățat în școli. Poate că mândria am legat-o și de sentimentul de apartență la comunitate.

Dacă mă gândesc la poporul din care fac parte, cred ca cel mai tare mă deranjează lașitatea și tendința de colaboraționism. Toată lumea știe că lucrurile merg rău, dar nimeni nu are nimic de spus, orice manifestație strânge mai puțini oameni decât un meci de divizia B. Românul în general nu vrea să supere, ca să nu aibă probleme. De aceea prea mulți judecători, procurori, ziariști răspund la comandă politică. Ultimii sunt cei mai groaznici, că adaugă mereu floricele la pupincurism, mi-i și imaginez cu botul plin de… nu contează.

Al doilea lucru grav este lipsa discernământului. Acest popor nu este capabil să vadă ce este bun și ce este rău pentru el, dincolo de retorica la prima mână. Foarte credul, foarte ușor de păcălit. A înghițit toată retorica cum Băsescu nu este lăsat să facă, cum comuniștii o sa vină la putere. Au crezut și când Băsescu le-a zis că e un pixel albastru care demonstrează că nu i-a dat copilului una în bot. Cred că e bine că politicienii le dau galeți și plăpumi electorale, practic tot din banii lor. O clipă nu se gândesc cine spune ce spune, ce a mai spus înainte, ce credibilitate are. O mare masă de manevră…

Desigur sunt și alte lucruri rele la acest popor, după cum sunt și atâtea bune. Dar cele două care mă deranjează se desprind cumva ca importanță. De aceea mi-e foarte greu acuma să măndresc cu apartenența mea la acest popor. Și să știe fiecare că, dacă suferă în această perioadă din tot felul de motive care nu depind de el, este din cauză că poporul este așa cum este și are conducătorii pe care îi merită.

Regele și monarhia

Săptămâna aceasta, pentru o zi, toată lumea a fost monarhistă. Lumea s-a emoționat, a plâns, și-a amintit de trecut, mai ales duduile de 25-35 de ani de pe la TV. Dar ziua s-a terminat, așa că am luat iar cu manelismele, desigur în frunte cu primul lăutar al țării, singurul rămas anti-monarhist. Dar nu despre cruciș-ător vreau sa scriu sau despre comentatorii de la TV, ci despre ce cred eu despre Rege și monarhie.

Nu prea am de ce să mă emoționez pentru că Regele a vorbit după 60 de ani în Parlament, pe motiv că e singurul în viață dintre liderii din al doilea Război Mondial. Să nu uităm că am pierdut atunci, iar România a pierdut sute de mii de morți și s-a ales cu un teritoriu ciopârțit și cu un loc în inima noului imperiu. Ba chiar am mai bifat și ceva păcate împotriva evreilor și țiganilor. Mihai I era pe atunci un tânăr, nu știu ce ar fi putut să facă, dar rezultatul s-a văzut.

Nu prea e cazul aici, dar merg mai departe în istorie și aduc aminte cum tatăl lui, regele Carol II a distrus sistemul democratic, a facilitat venirea fasciștilor la putere, a condus țara pe baza unei camarile personale, a trăit cu amanta în văzul lumii și așa mai departe. Vi se pare cunoscut? Doar că nu era șașiu… Iar regele Ferdinand a pierdut primul război mondial, deși decizia decizia strategică a fost bună. În ciuda morții a altor sute de mii de oameni, România a suferit o mare umilință. Ulterior am tras lozul norocos și am avut prilejul Marii Unirii.

Totuși, privind toate gesturile pe care le face regele Mihai, îți dai seama de un adevăr care nu poate fi negat: un rege este educat să fie șef de stat de când se naște. Deprinde și se obișnuiește cu responsabilitățile și cu faptul că va fi un model – bun sau rău – pentru popor, cu un rol foarte important în societate, chiar dacă nu taie sau mărește pensii. În schimb președinte poate ajunge oricine, chiar și un marinar care toată viața s-a bătut, a băut și a f…t prin toate porturile. Nu mă refer la cineva anume, desigur.

Mie personal mi-a plăcut de Iliescu, poate un pic și Constantinescu, poate și Năstase sau Geoană, ar fi fost în regulă, nu cred că ne-ar fi fost jenă la fiecare vizită la Bruxelles. Și Ponta e simpatic, și Antonescu… totuși niciunul nu se compară cu prezența, prestanța Regelui.

Așadar, chiar dacă Mihai nu mă încântă ca fost șef de stat, cred că monarhia ar fi o soluție foarte bună pentru România. Trecând însă la concret, regele Mihai tocmai a împlinit 90 de ani. Eu îi urez din tot sufletul multă sănătate, dar nu cred că va mai prinde postul, dacă noi o să dezbatem subiectul ăsta 20 de ani de aici înainte. Și rămâne… cine? Margareta? Duda? Să fie serioși, fără Mihai, Casa Regală de România devine o amintire frumoasă, dar nimic mai mult. Nici măcar de pus pe tricouri, ca Dracula.

Republicanii

Azi noapte am stat până 5 dimineața să văd dezbaterea de teme economice a candidaților republicani, 8 la număr. Doar pe 3 îi vazusem anterior, și eram tare curios să vad crema unei jumătăți – practic – a S.U.A. Da, pentru că acolo fiecare om are o părere și simpatizează mai mult sau mai puțin unul dintre cele două partide. Nu ca la noi, unde cei care au o oarecare valoare intelectuală se țin departe de politică, ca de ciumă.

Lucrul care m-a frapat cel mai tare este că principalul candidat ca șanse de a deveni propunerea Republicanilor, era un fel de Geoană. Fusese guvernator, lucrase și în mediul privat la nivel înalt, avea față de președinte, dar era așa… fără sare și piper. Avea un plan bine pus la punct, detaliat, aranjat. Dar… nu înflăcăra pe nimeni.

Nici oamenii cu bani de la republicani nu sunt foarte mulțumiți și tot caută pe cineva să fie mai convingător, mai carismatic. Până acum vreo 2 săptămâni a fost guvernatorul din Texas. Ăsta părea însă că nici el nu e convins că poate fi vreodată președinte. Venise la dezbaterea economică fără niciun fel de plan economic, că n-avusese timp, urmează.

Cel mai interesant om de acolo era cel mai recent nr. 2 în sondaje, despre care eram curios să văd mai multe despre planul lui de reformă din temelii a fiscalității, numit 9-9-9. Practic, el milita pentru 9% impozit pe venitul persoanelor fizice (de la 15,5%), 9% pentru corporații (de la 39%), și 9% TVA (care nu există acum). Părea cel mai însuflețit dintre cei 8, chiar carismatic. Fusese președintele unui FED statal și apoi și-a făcut un lanț de pițerii.

Ceilalți candidați mi s-au părut ori șterși, ori fără idei, ori ambele. Iar la americani nu e ca la noi, să se poate înscrie oricine, face într-o noapte 200.000 se semnături, și gata uite candidatul. Iar apoi trebuie să fie reprezentat egal pe TVR. Nu, la Americuța trebuie să convingi niște oameni cu bani, să te sponsorizeze, statul nu dă bani pentru nimic, iar acolo e nevoie de oameni, care să muncească susținut, nu lipești două afișe și apoi mergi să bei. E, dacă oamenii aștia erau așa de sterși și de neconvingători, oare cum erau sponsorii?

Cel mai amuzant lucru este că personajul cel mai interesant, cu programul cel mai de impact, este negru – iar asta am aflat abia noaptea trecută. Așadar, republicanii n-au găsit decât un negru că să lupte cu negrul de la Casa Albă? De ce? “White men can’t jump”???