Oameni care visează… mai puţin

„Sunt persoane care visează mai puţin… şi nu vor mai mult…” îmi zice Sidryane. De ce? Eram eu melancolic şi-i spuneam că am văzut tineri de vârsta mea cu copil mic, 2-3 ani. Aş fi putut avea şi eu… dar mi-am amintit de un fost coleg care îmi zicea că dacă îi ieşea prima dragoste avea copii de vârsta mea. Doar că erau numai 8 ani diferenţă între noi. De unde şi relativitatea timpului. Iubirea modifică sistemul timp-spaţiu, se ştie.

Chiar mă uit la părinţii tineri să încerc să citesc ceva pe faţa lor. De obicei par… obosiţi şi plin de griji. Dar ar trebui să nu fie aşa. Nu vedem în toate filmele americane, că un copil te schimbă, te responsabilizează, eşti un alt om, ca nu e fericire mai mare decât asta şi că merită toate sacrificiile? Probabil aşa e natural, că trebuie să ai nişte instincte de perpetuare a speciei. Numai că specia noastră s-a tot degradat. Da, speranţa medie de viaţă a crescut, dar în ce condiţii? Poluare de toate felurile, mâncare artificială, tone de medicamente, operaţii estetice, stres, zi de muncă de 16 ore… Poate şi instinctele ni s-au modificat.

Omul nu are numai instinctul de protejare a copiilor, dar şi pe cel de supravieţuire – hai să-i zicem egoism, ca să lucrăm cu un termen actual. Şi dacă al doilea prevalează poate să nu prea te intereseze copilul tău, să nu ai chef să-i rezolvi toate problemele, să-l simţi ca o povară. „Nu-l faci”, o să ziceţi. Aşa o fi, dar nu cred că ştie cineva cum se va purta ca părinte înainte să ajungă acolo. Unii cred că vor fi cei mai buni părinţi, dar ajung să-i astenizeze copii cu problemele lor, alţii cred că sunt prea egoişti să aibă copii, dar se transformă şi sunt cei mai fericiţi.

Dar nu despre copii era vorba, ci despre fericire. Şi asta pare greu de atins, cu copii sau fără. Poate şi pentru că o dată avute lucrurile la care visăm, vrem altele, uneori exact pe dos. Dar şi pentru că renunţăm la ele şi ne gândim că merge şi aşa, mai bine un sfert de fericire decât nimic. Dar nu încetăm să ne gândim că poate am fi putut-o avea pe toată. Dar există aşa ceva? E clar că lumea este în ansamblu imperfectă şi nu putem fi toţi fericiţi, tot timpul. Dar pot fi măcar o parte? Că dacă da, căutarea e justificată. Nu cred însă că ea depinde de ceva anume, ci de dorinţele fiecăruia. Iar treaba cu copii e un fel de manipulare media la nivel de stat pentru a putea înlocui instinctul, care lipseşte de multe ori, cu un fel de presiune morală a societăţii.

Am avut odată o prietenă la care am ţinut, dar nu am prea fost aşa inteligent… mă rog, treaba asta nu cred să se fi schimbat. Am aflat că se va mărita în următoarele luni, şi m-am bucurat. E o fire deosebită şi cred că şansele ei la fericire sunt foarte mari. Aş fi încântat s-o văd la biserică îmbrăcată în alb, să citesc fericirea pe faţa ei. Să văd că ce caut eu există şi nu e doar un mit. Ar fi bizar să-i spun asta, totuşi… cine ştie ce ar putea să creadă. Mai bine fac un efort de imaginaţie.

~ de arte pe martie 9, 2010.