Un gând pentru Adrian Năstase

•iunie 22, 2012 • Un comentariu

Era o vreme când mergeam în fiecare duminică la biserică, când mă rugam aproape în fiecare seară. Pentru familie, pentru liniște, pentru să fie bine, să nu fie rău. Nu am mai făcut-o însă de mult timp. Până seara trecută. Nu știu ce m-a apucat, dar am simțit nevoia să cer ajutorul unor forțe superioare pentru Adrian Năstase.

Nu pentru sănătatea lui m-am rugat, nu pentru libertatea lui, ci pentru împăcarea lui. Nu pretind că știu ce ar trebui să se întâmple pentru că Adrian Năstase să treacă peste acest moment, dar îmi doresc să nu mai fie umilit. Nu îmi dau seama nici ce își dorește el acum, ce simte după seria de evenimente șocante, dar m-aș bucura ca lucrurile să se întâmple la maximul speranțelor lui.

În 2004, deși eram conștient că lucrurile sunt departe de a fi perfecte, am fost de părere că România a progresat semnificativ și Adrian Năstase merită din nou susținerea mea. Mai ales ca alternativă la demagogia unui primar care nu făcuse nimic în București, un cameleon politic de stânga-dreapta. Același care dinamitase guvernarea CDR 2001-2004.

După evenimentele din 2009-2012 respectul pentru Adrian Năstase a crescut: cum a fost mandatul lui, pus în paralel cu slugoiul Boc? Și nu pot să mă gândesc că Năstase n-ar fi fost niciodată tratat ca un gunoi de ceilalți lideri europeni, așa cum s-au purtat, pe drept cuvânt, cu actualul președinte.

În aceste condiții, nu pot decât să iau foarte personal faptul că acest președinte grobian și-a făcut o țintă din fostul premier, cu o preocupare la fel de insistentă ca prostirea românilor sau ca satisfacerea – mai ales financiară – a Udrei. Cu maxim de ură am votat acum la locale. Ura a crescut și aștept următorul prilej.

O rușine pentru țară

•iunie 21, 2012 • Lasă un comentariu

Aseară am fost martorul unui maraton de știri, care a început cu așteptarea sentinței lui Adrian Năstase, apoi așteptarea unei reacții din partea lui și apoi de la spital, după ce acesta a încercat să-și ia viața. În afară de gestul extrem al fostului premier, eu am rămas cu un lucru după toate acestea: motivarea primei instanțe din care reieșea clar că „nu există probe directe”.

Deci în anul 2012, la o generație după înlăturarea dictatorului, un verdict în instanță se dă exclusiv la ordin politic. Pe banii mei, care plătesc un toptan de taxe la stat, noul dictator face totul cum dorește el: verdicte în justiție, abuzuri ale jandarmeriei împotriva protestanților din Piața Universității și terenuri de fotbal în pantă pentru îmbogățirea acoliților politici.

După un asemenea verdict e clar că justiția este o mizerie pe care nu se poate pune nicio bază: magistrați slabi, ușor de influențat, incompetenți – penibili într-un singur cuvânt. Nu vreau să generalizez, dar e clar că există astfel de elemente, iar cum ceilalți nu-i elimină, înseamnă că toți sunt la fel. Iar dacă o mai văd pe Macovei cu funcționarea justiției pot să spun doar că madam Macovei este o Pora cu păr mai lung.

Cum nu pot să sper într-o justiție mai bună, care să judece corect, îmi mai doresc doar ca Băsescu și cu toți acoliții lui să sufere același tratament. Pe Băsescu să-l condamne pentru corupție pe baza faptului că nu poate să justifice o sticlă de whiskey și pe Udrea pentru niște ciorapi de nailon.

În orice caz sper ca gestul extrem al lui Năstase să ascută lupta cu regimul Băsescu, și să terminăm cu el în proces accelerat. De la 6 dimineața m-aș duce la vot, să fiu sigur că sunt primul care pune ștampila pe demiterea președintelui. Și, oricum ar fi procesul, să-l văd apoi condamnat, că motive sunt destule: flota, răpirea din Irak, casele, influențarea justiției. Vreau să nu-l mai văd pe Băsescu color. Doar alb-ngru, în dungi.

Guvernul Ponta

•mai 2, 2012 • 3 comentarii

S-au întâplat câteva evenimente neașteptate în ultimele zile. În primul rând căderea guvernului Ungureanu, ultimul cocon de speranță al PDL-ului să mai revină în intențiile de vot, a fost spulberat de opoziție, care a reușit să convingă un număr important de parlamentari PDL mai ales să voteze pentru moțiune, respectiv să treacă la Uniune. A fost un moment dramatic, cu negocieri până în ultima secundă, soldat favorabil pentru Opoziție.

Al doilea moment a fost în aceeași seară nominalizarea lui Ponta prim-ministru desemnat. Nu știm dacă Băsescu a pierdut sprijinul UNPR, sau i-a fost frica de suspendare în cazul în care încearcă tergiversarea lucrurilor, dar pare că a capitulat. Chiar dacă USL va pierde câteva procente în urma celor 6 luni de guvernare, alegeri pe bune, nefurate de gașca lui Băsescu, vor aduce mai multe procente la final. Este evident că PDL are de pierdut enorm pentru că se organizaseră pentru fraudă.

Am văzut aseară și discursul lui Ponta, precum și componența guvernului. Ponta, cu Antonescu și Constantin alături, pare să pornească de la niște principii foarte sănătoase, care creează premisele unei bune guvernări. Privit în ansamblu, sunt oameni cu experiență, nicidecum nu este o împărțire între filiale cum au fost guvernele Boc și Ungureanu. Sunt oameni care, în ciuda unor rezerve pe care le am, cunosc ministerele și pot implementa rapid viziunea Uniunii.

Trecând la nume, pot să remarc că, pentru mine, acest Guvern are numai trei puncte luminoase: Florin Georgescu la Finanțe, Andrei Marga la Externe și Mircea Diaconu la Cultură. Restul sunt oameni pe care îi cunosc și mă enervează (Rus, Plumb) sau care nu mă înflăcărează (Câmpeanu, Dobrițoiu, Corlățean) sau pe care nu îi cunosc prea bine (Helvig, Silaghi). Este interesantă numirea unor miniștri delegați, în special Lucian Isar pentru mediul de afaceri, pe care îl cunosc personal, și Victor Alistar pentru transparență decizională.

Un lucru pe care doresc să-l remarc separat este Daniel Constantin la Agricultură, un minister foarte greu, pe care liderul PC și l-a asumat. Nu îmi dau seama exact cât de pregătit este domnia sa pentru acest minister, deși cunoaște foarte bine fondurile europene. Dar mi se pare foarte curajoasă această alegere pentru că joacă viitorul PC pe o singură carte, depinzânf exclusiv de activitatea sa la minister.

Despre privatizări

•aprilie 18, 2012 • Lasă un comentariu

M-am săturat să văd la televizor tot felul de oameni care comentează cu emfază că „am dat țara pe nimic” referindu-se la rezervele de resurse ale unor companii privatizate. Și, mereu, toți inteligenții aștia spun cât de mici erau investițiile pe care statul le avea de făcut. De principiu statul n-are ce căuta să administreze unități economice pentru că este un „patron” foarte prost.

Ocupându-ma cu bursa de aproape 8 ani, îmi aduc aminte ce companie era Petrom înainte de privatizare, de scandalurile cu activele mutate de colo colo, profitul foarte mic, combinațiile sindicatului și așa mai departe. Oricât ne scandalizează acum prețul benzinei, pe mine mă interesează că se plătesc contribuții sociale la salarii, TVA, accize, impozit pe profit și pe dividende, redevență și o cotă de profit.

Totuși, ca lucrurile să meargă bine, statul trebuie să-și selecteze cu mare atenție cumpărătorii. Trebuie să fie niște companii mari, din domeniile respective care să știe să facă bani, pentru ca statul să aibă de câștigat. De fiecare dată când statul a făcut o combinație în loc să privatizeze deștept, fabricile au ajuns la fier vechi. Subliniez așadar că nu prețul încasat este esențial, ci condițiile post-privatizare.

Mai în concret, sunt de acord cu privatizarea cuprului, gazului, sării și orice mai are statul român. Chiar și cu Roșia Montană, și am mai spus-o. Dar statul trebuie să-și întărească instituțiile de verificare și control pentru ca privații să-și respecte contractele și mediul să fie protejat, printre altele. Statul nu poate să vândă cuprul într-o licitație cu strigare și să nu-i pese cine a cumpărat.

Zilele viitoare am de gând să prezint un scenariu futurist legat de exploatarea cuprului de la Roșia Poeni.

Cuvintele contează

•aprilie 5, 2012 • 3 comentarii

Unii oameni consideră că gesturile sunt extrem de importante pentru că „trădează” gândurile, în timp ce vorbele le ascund. Nu fac parte dintre ei. Nu mă pricep la gesturi, dar mă gândesc că dacă ar fi așa, ar funcționa și detectoarele de minciuni 100%. Dimpotrivă, consider cuvintele o măsură mult mai bună pentru ce gândește un om și, mai ales, a modului cum gândește.

În opinia mea, mai bine să ai de-a face cu un ticălos inteligent și rațional, decât cu un prost, oricât ar fi de bine intenționat. Cu primul, poți să-ți iei țeapă, dacă nu ești atent, dar poți să ai și ceva de câștigat, oricât va încerca să tragă spuza pe turta lui. Cu un prost, sigur vei avea de pierdut, chiar dacă și el va fi afectat.

De aceea mă interesează mai întâi cum gândesc cei apropiați și apoi ce gândesc. Cum gândesc nu se schimbă niciodată, în schimb ce gândesc poate fi modificat. Dar trebuie să ai și cu cine, de asta e important să ai de-a face cu oameni raționali. Nu știu exact cum să-ți dai seama, dar am câteva idei.

În primul rând, cred că este important să-i observați cum își argumentează ideile când contează. Simplificând un pic, pentru mine cineva care îmi dă un argument idiot ori este idiot, ori mă consideră idiot. Apoi as spune să fiți atenți cum reacționează când sunt sub imperiul emoțiilor (de orice natură). Dacă fac lucuri iraționale, eu prefer să mențin distanța.

Alte indicii notabile despre inteligență sunt simțul umorului și imaginația. De asemenea, eu sunt atent la cuvintele pe care le folosesc oamenii. Și mă feresc de cei care sunt inadecvați pentru că sunt cumva complexați cultural, deci nu pot fi prea inteligenți. Iau ca exemplu aici pe premierul Ungureanu, atlfel profesor, versus alți profesori cum este Bogdan Teodorescu sau academicianul Dinu Giurescu.

Bursă și jocuri

•martie 26, 2012 • Lasă un comentariu

Am zis la ultimul articol că nu mă mai interesează politica, în sensul că nu mai scriu despre asta. Nu mă mai uit nici la emisiuni politice la TV, nu mai comentez pe diverse grupuri de Facebook, de fapt le-am și părăsit pe toate. Părerea o să mi-o exprim exclusiv la urne. În rest, vreau să fiu și eu autist ca ceilalți.

Vreau să vă spun ce fac acum în lumea asta a mea. Principalele mele ocupații sunt bursa de acțiuni, care îmi asigură traiul, iar în rest jocurile de societate – „board games”. De asemenea am început să citesc mai mult. La televizor nu mă mai uit decât la Badea, care în general mă amuză foarte tare. Nici la filme, seriale nu prea am mai apucat să mă mai uit pe net.

Bursa e o ocupație ușoară și dificilă în același timp. Eu am făcut-o și mai dificilă, pentru că lucrez în marjă – adică acțiunile pe care le am sunt achiziționate și din fonduri proprii și din credite. Acest lucru îmi potențează deciziile bune, dar mi le penalizează și mai mult pe cele greșite.

În schimb bursa te lasă să faci ce vrei cu timpul tău, mai ales dacă nu ești un speculator și depinzi de fiecare inflexiune a cotațiilor. În schimb trebuie să fii mereu informat pentru ca diverse evenimente să nu te ia prin surprindere. Dimpotrivă este important să ai așteptări foarte ancorate în realitate, atât de piața de acțiuni în general, cât și despre fiecare emitent din portofoliu.

Despre jocuri nu pot să spun foarte multe lucruri, pentru că sunt la început. Am jucat mai întâi cu prietenii, dar ei nu sunt foarte entuziasmați, așa că am intrat în comunitatea jucătorilor și am cunoscut o mulțime de oameni foarte interesanți. Am totusi doi prieteni la care țin foarte mult și cu care joc constant, merg cu Sidryane la două săptămâni și jucăm câte 12 ore.

Despre aceste două lucruri vreau să scriu în continuare. Mai mult despre bursă, că pentru boardgames există un site de referință afară, și altul notabil în România. O să le pun pe site la linkuri. Și poate mai fac o paranteză despre cărți. Acum citesc „Istoria credințelor și ideilor religioase” de Mircea Eliade.

În vremea lui Hitler

•martie 14, 2012 • Lasă un comentariu

Pastorul luteran Martin Niemöller, despre lipsa protestelor când naziștii suprimau adversarii politici:

La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti

Și eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist.

Apoi au venit după evrei

Și eu nu am strigat pentru ca nu sunt evreu.

Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici

Și nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist și nici catolic.

Când au venit după mine,

Nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea.

Ultimul mesaj politic

•martie 14, 2012 • 2 comentarii

După cum vă spuneam și în alte articole, în ultimii ani mi-a scăzut foarte mult aprecierea față de românii mei. Sunt extrem de ușor de păcălit, și s-a văzut foarte bine la alegerea lui Băsescu a doua oară. Au crezut și că Geoană aduce comunismul, și că pixelul albastru contrazice pălmoaca dată copilului, nu au avut nicio problemă că securitatea lui Băsescu l-a spionat pe Geoană. Nici măcar când ieșeau la iveală dovezile legate de fraudarea alegerilor nu le-a păsat.

Nu le-a păsat nici de bădărănia lui Băsescu demonstrată în atâtea rânduri, nici că a „reevaluat” pe toți cei care îi înjura anterior, când s-au dat de partea lui. N-a contat că Băsescu avusese până atunci toate funcțiile posibile, ministru, parlamentar, primar al capitalei și nu făcuse absolut nimic. A rămas așa cu casa pe care și-a dat-o prin abuz în funcție, cu vânzările anterioare, cu afacerile fratelui, cu fiica cea mică angajată la Luxten, firmă ce avea contract cu primăria tatălui.

În condițiile acestea 5 milioane de români au fost și l-au votat iar alte 8-9 milioane de români au considerat că pe ei nu-i intereseaza și nu-i afecteaza treaba asta. În acest moment numai 7% mai au încredere în Băsescu, adică își mențin părerea, restul au realizat ce au făcut. Și în condițiile acestea niște mii de oameni au ieșit în stradă. Hai sa zicem în total o sută de mii de persoane distincte. Poate mulți care oricum nu îl votaseră.

Eu am fost foarte fericit la începutul protestelor, am fost chiar în prima zi la Cotroceni, am urlat „Băsescu în pușcărie!”, am fost apoi marți cu studenții în Piața Universității apoi joi la mitingul USL. Și m-am simțit foarte bine la prosteste, în mijlocul oamenilor cu care aveam cumva aceleași păreri. Dar am realizat că sunt mult prea puțini români care apără democrația, care protestează împotriva abuzurilor, cărora le pasă…

Acestea fiind spuse cred că românii merită cu vârf și îndesat toate relele care li se întâmplă, că sunt marginalizați în Uniunea Europeană, merită că sunt furați de șleahta care conduce statul, merită sistemul medical pe care îl avem. Consider că tot și-au făcut-o cu mână lor. Nu mă interesează dacă e din prostie, sau din masochism, sau dacă lipsa protestelor e din lene, din lașitate sau din resemnare. Pur și simplu nu vă mai pot găsi scuze.

În orice caz eu nu mai am de gând nici să protestez pentru voi, nici să scriu pentru voi – nu că ar conta vreuna la ceva. Praful să se aleagă și nici că o să-mi pese despre voi. O să stau și eu ca mulți alții în România mea proprie, cu preocupările mele, cu prietenii mei. Să v-o puneți și pe Udrea regină dacă vreți!

Armele de foc

•martie 8, 2012 • Lasă un comentariu

Zilele trecute s-a petrecut un eveniment incredibil pentru România, când un cetățean, aparent instabil psihic, a intrat într-un coafor și a împușcat 8 oameni. Știm despre persoana respectivă că era un lucrător al Ministerului de Interne, deci nu un civil oarecare, dar nu avea la dosarul de port armă nici fișa de cunoaștere, nici examenul psihologic, nici măcar cazierul judiciar.

Primul reflex al tuturor a fost să înăsprim legea, să fie mai restrictivă și așa mai departe. Ceea ce este o prostie, atâta timp cât ea nu se respectă. În schimb eu cer foarte clar să fie judecați și condamnați tot cei din poliție care au greșit în acel dosar. Și să fie pedepsiți exemplar, pentru că incompetența sau corupția lor a dus la atâtea victime. De asemenea, s-a constat că omul avea 14 plângeri penale, printre care a soției ucise, că vrea s-o omoare, iar poliția n-a mișcat un deget.

Foarte puțini oameni au un reflex mai articulat în această problemă, printre care dau exemplu lui Mircea Badea, care susține că oamenii – normali, raționali – ar trebui să poată avea arme de foc pentru protecție. Este fără îndoială sistemul american care acordă drepturi reale pentru autoapărare. Motivația sa corectă este că răufăcătorii vor avea mereu arme – orice fel de arme – iar oamenii cinstiți nu.

Nici cu această părere nu pot fi întru totul de acord. În primul rând nu avem posibilitatea de a aplica niște filtre reale. Credeți că dacă toate examenele psihologice pentru autoturism sunt de formă – autovehicolele fiind moartea pe roți, ce ne face să estimăm că vor fi mai breze pentru armele de foc? Apoi, dacă toată lumea, chiar și rațională, ar avea arme, cine garantează că un astfel de om nu se poate speria la un moment dat și ucide din greșeală. Sau poate devine un pic paranoic. Sau îl ucide altcineva cu arma proprie.

Să nu uităm că o problemă uriașă cu care se confruntă americanii, atât de lăudați pentru legea permisivă la armele de foc, sunt masacrele din școli și licee. Un copil dement, pune mâna pe armele părintelui, merge la școală și ucide zeci de colegi. În plus dintre un infractor cu o armă și un cetățean cu o armă, cetățeanul va fi victimă. Iar răufăcătorul, cu arma cetățeanului onest, mai poate face și alte victime.

Sunt însă de acord cu Badea în faptul că statul nu ne protejază, iar exemplul soției nebunului este elocvent, femeia simțindu-și viața în pericol și apelând la autorități. Deci existența noastră poate fi curmată oricând. Trebuie să milităm însă ca statul să elimine cât mai mult din șansa acestui arbitrariu: forțe de ordine corecte și capabile, un sistem medical dotat și profesionist sunt bazele unei vieți normale, nu un deziderat filosofic.

Politică externă de mahala

•martie 5, 2012 • Lasă un comentariu

În Uniunea Europeană s-a pus problema acordării statului de țară candidată Serbiei. România s-a opus motivând că românii din Valea Timocului nu au niciun drept minoritar: nu se studiază limba română, biserica nu le este recunoscută, nu au nici măcar preoți, de dialog în limba maternă cu autoritățile nici nu se pune problema. La prima vedere o poziție extrem de corectă, ave marelui căpitan.

Problema este că acum patru ani, la declararea independenței Kosovo, România a fost alături de Serbia, nu a recunoscut nici până azi provincia Kosovo, iar Băsescu și cu Tadici erau ba aici, ba la Belgrad în vizite. Oare nu i-a împărtășit atunci îngrijorarea despre minoritatea românească din Timoc? Sau era prea ocupat cu pupăturile?

Atunci Vestul a fost puțin contrariat că România se plasează de partea Rusiei, Chinei și altor câteva state estice. Dar au crezut că prietenia istorică dintre cele două popoare este mai puternică decât actualele linii de demarcație politică și nimeni nu a condamnat România. De aceea a fost o mare surpriză poziția de acum a României, condusă, ce să vezi, de același președinte.

În fapt, toate țările Uniunii au înțeles care era jocul extrem de brutal al lui Băsescu: blocăm orice extindere a Uniunii până nu intrăm în Schengen. Ei nu știu, dar acest gest îl reprezintă foarte bine pe fostul primar Băsescu care se ocupa cu demolarea dughenelor și cu datul de capete în gură. Practic le-a dat și lor un cap în gură, diplomatic de această dată.

Sperăm doar că țările din Uniunea Europeană să înțeleagă că ei tratează cu un om grobian, care nu reprezintă acest popor. Cu alte cuvinte, să nu suferim noi din cauza lui. Cât despre românii din Timoc, cu tot regretul, n-are cine să aibe grijă de ei: aici ai lui Băsescu sunt ocupați cu fraudarea banilor de la Casa de Sănătate, cu necombaterea evaziunii la ANAF și în general cu apropierea banului public.